Baptiștii din România: Pionierii
Volumul III
Introducere
Inițierea mișcării baptiste pe aceste meleaguri a avut loc printr-o amplă mișcare transfrontalieră de propagare a Evangheliei în cadrul diasporei germane. Aceasta a constituit o adevărată autostradă spirituală folosită de patriarhul baptiștilor continentali, J. G. Oncken, pentru trimiterea de misionari și înființarea de biserici autonome. Grupurile incipiente de credincioși germani au format o rețea transfrontalieră de suport și împărtășire de resurse, în cadrul căreia lucrătorii erau foarte mobili. Pe toată această centură biblică a Europei, cum o numește Wardin jr, a fost necesară mai întâi inițierea unei lucrări în rândul comunității germane, ca mai târziu, programat sau organic, credința baptistă să treacă și la celelalte etnii. Cum această diasporă germană acum e de domeniul trecutului, este important să înțelegem cum a luat ea ființă, elementele identitare și caracteristicile sale definitorii. În altă ordine de idei, dezvoltarea acestei rețele a fost favorizată sau pregătită de diverse curente sau mișcări spirituale. Trezirile pietiste, mișcarea stundistă și predicatori de factură pre-carismatică au netezit calea misionarilor baptiști. Este important să vedem și interacțiunea cu alte misiuni evanghelice din epocă, de pildă așa cum mișcarea baptistă s-a intersectat la începuturile sale cu cea metodistă, în Dobrogea.
Un capitol aparte îl alocăm Sfintelor Scripturi. Apariția mișcării baptiste printre români n-ar fi fost posibilă fără ca în prealabil, în mod fericit, Societatea Biblică Britanică să fi democratizat accesul mai întâi la Noul Testament, apoi la Biblie. Istoria producerii și distribuirii Noului Testament și a Bibliei protestante românești este fascinantă. Nu este o coincidență faptul că erupția baptismului la români are loc la câțiva ani după apariția Bibliei de la Iași în 1874, o versiune a Scripturii căreia baptiștii i-au fost extrem de fideli vreme de peste jumătate de veac, aceasta constituind pentru ei un adevărat KJV. Cu un ajutor prețios de la Emanuel Conțac, care mi-a pus la dispoziție documentele necesare din Bible Society Archive [BSA], găzduită de Cambridge University Library [CUL], am putut prezenta și bucătăria producerii și adoptării de către BFBS (British and Foreign Bible Society) a traducerii Cornilescu. Deși acceptată mai greu de baptiști, în relativ scurt timp meritele indubitabile ale traducerii au impus-o, fapt care a ajutat la creșterea în ritm alert a mișcării în perioada interbelică și, mai ales, în perioada comunistă.
Totodată, în acest volum mi-am propus să ofer acces la o serie de documente despre care nu am cunoștință să fi fost publicate în vreo lucrare de specialitate până acum. Nu lipsește un album foto care oferă un pic de culoare textului atât de abundent informativ al celor două volume. Un spațiu consistent este alocat notelor, indexului de nume și localități, cât și pentru bibliografia folosită. Sper că această lucrare va oferi iubitorului de istorie baptistă o platformă bună pentru lansarea ulterioară a unor studii aprofundate.
Capitolul II. Elemente de cadru și context
1. Colonizarea Rusiei și Basarabiei cu germani
Expansiunea Rusiei și nevoia de coloniști
Primul focar baptist de amploare de pe teritoriile locuite astăzi de români s-a produs în Dobrogea, printre coloniștii germani sosiți aici la mijlocul secolului al XIX-lea. Aceștia s-au stabilit aici, venind nu din Germania, ci din coloniile germane de la Marea Neagră, cu predilecție din sudul Basarabiei, dar și din Ucraina. Cum au ajuns însă germanii în Basarabia? Sosirea lor a reprezentat finalitatea unui proces desfășurat pe durata a peste jumătate de secol, lansat printr-un Manifest emis de împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (1729-1796).
Încă de prin 1550, țarii Rusiei au inițiat un proces amplu de expansiune teritorială. Datorită acestuia, la mijlocul secolului al XVIII-lea, Rusia era deja cel mai mare stat european, întinzându-se de la Marea Baltică la Oceanul Pacific. Nicăieri în altă parte, cuvinte precum autocrație, despotism sau feudalism nu aveau o conotație mai clară decât în Imperiul Țarist. Petru cel Mare (1672-1725), în urma călătoriei sale de 18 luni în Occident, a realizat cât de mare era înapoierea Rusiei. Întors acasă, țarul a inițiat un șir de reforme, de la schimbarea calendarului, la tăiatul bărbilor și la adoptarea portului vestimentar european, până la reformarea și modernizarea armatei. Apoi a reformat administrativ imperiul, împărțindu-l în gubernii, a încurajat dezvoltarea învățământului, precum și a industriei. Considerând că biserica ortodoxă trebuia să fie sub controlul statului, țarul a desființat instituția patriarhului, plasând biserica în 1721 sub autoritatea Sfântului Sinod, organism controlat și supus dreptului de veto al ober-procurorului șef, care era un demnitar laic. Urând orașul Moscova, Petru a mutat capitala la Sankt-Petersburg, proiect faraonic pe care l-a construit de la zero pe osemintele a mii de robi care au murit lucrând la el. Datorită lui Petru, Rusia și-a achiziționat o fereastră la Apus, prin cucerirea de la Suedia a teritoriilor de la Golful Finlandei, mare parte a Estoniei de azi și nordul Letoniei. În ciuda modernizărilor masive, caracterul despotic al statului s-a intensificat. Țarul își dorea o civilizare a Rusiei, fără o reformă reală a societății. Și nicio societate bazată pe șerbi nu se poate moderniza dincolo de un punct. Importând moda, manierele și luxul occidental, Petru a mărit prăpastia între cele două Rusii, cea formată din aristocrație și, respectiv, din marea masă a mujicilor. Cei care au opus rezistență reformelor sau politicilor lui au cunoscut din plin manifestarea mâniei sale. Se consideră că, personal, țarul l-a torturat pe fiul său, țareviciul Alexei, până ce acesta și-a dat duhul. Expansiunea Rusiei a continuat și după Petru, dar procesul extinderii acesteia în Europa a căpătat amploare sub Ecaterina a II-a (1729-1796), care a domnit între 1762-1796. Cunoscută drept Ecaterina cea Mare, țarina era nemțoaică, fiind născută la Stettin, azi Sczeczin, în Polonia. A urcat pe tron în urma unui complot finalizat cu asasinarea soțului său, Petru al III-lea. Ecaterina a jucat un rol important atât la prima partiționare a Poloniei, efectuată în 1772, cât și, mai ales, în cucerirea teritoriilor situate la nordul Mării Negre de la Imperiul Otoman, incluzând aici Hanatul Crimeei, obținute succesiv în 1774, 1783 și 1791. A urmat în 1793-1795 dezmembrarea finală a Poloniei și Lituaniei.
Odată cu deschiderea Rusiei față de modernizare, Petru cel Mare și-a dorit să importe specialiști din Occident, care să-l ajute la dezvoltarea industriei, mineritului, construcțiilor, a sistemului sanitar și de învățământ, precum și în domeniul militar. Atrași de noile oportunități, meșteșugari, medici, negustori, industriași și profesori germani s-au stabilit cu preponderență în orașe mari, precum noua capitală Sankt-Petersburg, Moscova sau Kiev. Având în vedere originea sa germană, Ecaterina a II-a a înțeles și mai bine efectul benefic pe care îl putea avea atragerea de coloniști germani în Rusia. Dorind modernizarea, valorificarea economică și dezvoltarea zonelor slab populate din teritoriile recent anexate de la turci, țarina a transmis germanilor o ofertă de colonizare, printr-un Manifest lansat pe 4 decembrie 1762. Mizând pe faptul că situația economică, tulburările politice și persecuția religioasă ar motiva mii de persoane să ocupe terenurile libere din zonele de frontieră ale imperiului, oferta făcea clar precizarea că nu era adresată evreilor, chiar dacă proveneau de pe teritoriile germane. Reacția acestora a fost furibundă. Atât în presă, cât și prin viu grai, evreii au boicotat Manifestul țarinei. Astfel au generat o propagandă negativă, prin care au răspândit informații de genul că situația din Rusia era catastrofală, descriind populația autohtonă ca fiind barbară și dedată la jafuri și tâlhării. Ca urmare a răspunsului extrem de slab, pe 22 iulie 1763, Ecaterina a relansat Manifestul, de data aceasta oferta fiind clară, precisă, oferind mai multe avantaje potențialilor doritori de a coloniza noile teritorii rusești. Pentru eficientizarea procesului, țarina a trimis emisari în teritoriile locuite de germani, care să recruteze emigranți pentru a popula zona Volgăi inferioare și, mai târziu, Novorusia [actualmente sudul Ucrainei]. Acești recrutori au provocat în Occident o adevărată febră migratoare, oferta părând extrem de atractivă. Li se promitea coloniștilor: 30 de hectare de pământ gratuit [în valul al doilea, menoniții au negociat și obținut 70 de hectare, cotă de care au beneficiat toți coloniștii veniți ulterior], asistență la instalare, materiale de construcție, subvenții, credite avantajoase pentru achiziționarea de unelte, utilaje și animale, scutire de impozite și de serviciul militar, dreptul de autoadministrare, dreptul de a forma colonii segregate religios, transmiterea privilegiilor către descendenți precum și deplină libertate religioasă, dar fără permisiunea de a face prozelitism, exceptând convertirile din rândul păgânilor. Conținutul Manifestului, cu toate precizările sale, este prezentat în literatura de specialitate.
Germanii de pe Volga
Exasperați de multele războaie, de sărăcie, de numeroasele biruri grele, de persecuția religioasă și molipsiți de frenezia emigrării care bântuia Europa acelor vremuri, puhoaie întregi de coloniști germani s-au avântat în Rusia, venind din toate părțile. Între 1764-1767, mai bine de șapte mii de familii germane, totalizând vreo 26 000 de oameni, cu predilecție din Hessa și Renania, zone afectate profund de Războiul de Șapte Ani (1756-1763), au fost dirijați pe Volga, în zona Saratovului, deși inițial li se promisese că se vor putea așeza unde vor dori ei, formând acolo 104 colonii-mamă. Două treimi dintre acestea au fost protestante, restul catolice. Alte 91 de colonii-fiică au fost înființate până în 1909, numărul total al germanilor de pe Volga ajungând la 450 000 de protestanți și 150 000 de catolici. În secolele anterioare, regiunea Volgăi fusese una rău famată. Aici era raiul proscrișilor, unde se adăposteau criminalii, robii fugari, tâlharii care fugeau de mâna legii, exilații etc. Un vechi proverb rusesc stipula că cel care locuia pe Volga era un bandit. Lucrurile n-au fost de loc simple. Pericolele multiple pe drum, condițiile de viață catastrofale găsite la destinație, sălbăticia locurilor în care au fost așezați, lipsa totală de organizare a autorităților și continua schimbare a regulilor, lipsa locuințelor, molimele, ostilitatea localnicilor și atacurile banditești i-au demoralizat pe mulți emigranți. O parte au încercat să se repatrieze, dar puțini au reușit acest lucru. Șocul mare a fost la sosirea în pustietate, în stepa rusească, unde nimic nu fusese amenajat, deși li se promiseseră locuințe gata construite. Se estimează că, în primii zece ani, numărul coloniștilor a scăzut cu 7500 din cauza acestor dificultăți majore.
Primul grup de germani a ajuns pe 29 iunie 1764, fondând colonia Dobrinka, pe malul drept al Volgăi. În primul an, s-au adăpostit în gropi săpate în pământ, cu un acoperiș improvizat, a cărui unică deschidere era menită să joace rolul de coș de fum. Adeseori coloniștii au fost nevoiți să reziste multă vreme în așa-numitele zemlyanki, bordeie încropite din lut. Povești horror despre prima iarnă rusească s-au transmis peste generații. O greșeală a Ecaterinei a fost că a invitat pe oricine dorea să vină, așa se face că doar 60% din coloniști erau fermieri, obișnuiți cu munca grea a câmpului. Ceilalți formau un amalgam de meșteșugari, soldați lăsați la vatră, foști pușcăriași, frizeri, muzicanți și tot felul de aventurieri. Pe deasupra, în primii treizeci de ani, au fost destul de comune raidurile nomazilor tătari, calmâci și kirghizi. În această perioadă, se estimează că peste 1500 de germani au fost capturați și vânduți ca sclavi în Buhara. Femeile lor au ajuns în haremurile mahomedanilor bogați. Mulți bărbați au fost omorâți. Barbarii aveau obiceiul crud de a lua bătrânii și a-i lega de caii lor iuți, trăgându-i până ce aceștia își dădeau duhul în chinuri cumplite. Răscoala lui Pugaciov, desfășurată între 1773-1775, a fost o altă cauză de suferințe imense pentru coloniștii germani. Împreună cu pleava societății care li s-a alăturat, cazacii răsculați i-au jefuit pe coloniști, provocând multă pagubă și suferințe. Inclusiv colonia Sarepta a fost devastată de rebeli. Totuși, cei care s-au mobilizat în mod tenace au reușit să se gospodărească bine, satele germane devenind în final extrem de prospere. În zone care păreau uitate de lume, nemții și-au păstrat identitatea, limba și credința, oferind localnicilor un model de civilizație. Aparte de coloniile de pe Volga, în acest prim val de colonizare s-a permis formarea unui număr restrâns de colonii și în alte zone. Deosebit de interesantă a fost formarea coloniei Sarepta, în prezent raion al Volgogradului [fostul Stalingrad], unde a primit permisiunea să se așeze un grup de coloniști din Saxonia, din rândul Fraților Moravieni ai lui Zinzendorf. Alegerea locului a fost dictată de intenția moravienilor de a face misiune între populațiile păgâne de la sud, musulmane și budiste. Interesant este că, la sud de Sarepta, până la Marea Caspică, se întinde și azi ținutul calmâcilor, singura populație budistă din Europa. Deși n-a avut succes în a-i evangheliza pe calmâci, cei din Sarepta au avut un impact major în rândul celorlalte colonii germane de pe Volga, fiind un model de succes din punct de vedere economic, educațional, cultural și spiritual. Sistemul educațional avansat și performant a susținut preocupări industriale diversificate, cât și o dezvoltare culturală mult peste nivelul celorlalte colonii. Omul care a determinat începerea misiunii celor din Sarepta în coloniile de pe Volga a fost pastorul Johannes S. Janet (1729-1803), un pietist de origine elvețiană, care a primit în 1764 misiunea de a lucra printre emigranții din Rusia. Janet l-a adus cu sine în 1766 pe Johann Heinrich Langerfeld, un evanghelist laic care a devenit asistentul său. Când lucrarea lor a trebuit să fie întreruptă câțiva ani mai târziu, ștafeta a fost preluată de Johannes Scheurl, apoi de Daniel Willy, urmați de alții și alții. Practic, în 57 de ani colonia Sarepta a trimis nu mai puțin de 18 misionari în coloniile de pe Volga. Aceștia au fost primii promotori ai pietismului printre coloniștii germani din Rusia.
Menoniții și ceilalți germani de la nordul Mării Negre
Războiul Ruso-Turc din 1768-1774 a adus noi teritorii Rusiei. Feldmareșalul Piotr Rumianțev-Zadunaiski (1725-1796) i-a pus pe fugă pe turci, ajungând cu trupele până la București. Prin pacea semnată la Kuciuk Kainargi, Rusia a obținut prin provincia Herson un cap de pod la Marea Neagră, împingând granița cu „omul bolnav” al Europei pe Bug. În 1783, a fost anexat Hanatul Crimeei și tot teritoriul din jurul Mării Azov, inclusiv Caucazul de Nord devenind teritoriu rusesc. Zonele acestea sălbatice și în mare parte pustii aveau nevoie de oameni care să le îmblânzească și să le civilizeze. Pe 14 iulie 1785, țarina a lansat un nou Manifest, invitând la colonizarea Caucazului de Nord, lucru care i-a oferit cneazului Potemkin, Guvernatorul General al Novorusiei, o bază legală pentru a extinde eforturile de colonizare și în Herson. Pe 5 iunie 1786, Potemkin l-a angajat prin contract pe Georg von Trappe (d.1798), un agent a cărui misiune era să recruteze coloniști germani...
Citește și