Baptiștii din România: Pionierii
Volumul I
Prefață
Apariția acestei remarcabile istorii a baptiștilor români, scrisă de regretatul Mihai Ciucă (1962-2021), este un eveniment istoric în sine. Inițiativa credem că se impunea și ca o completare, așteptată în fiecare generație, în procesul de scriere și revizuire a identității baptiste din spațiul românesc.
O prefață extinsă nu considerăm a fi necesară, un motiv stând în faptul că autorul celor trei volume (care trec de două mii de pagini!) a explicat detaliat în cuvântul introductiv care i-au fost obiectivele, metodologia și structura. De altă parte, ce se mai poate adăuga sau clarifica la o astfel de lucrare reper, unică și greu de egalat? Faptul că autorul nu și-a putut vedea opera magna tipărită și distribuită în timpul vieții lui trezește un fior adânc de regret pentru toți cei care l-au cunoscut îndeaproape. După șapte ani de acribie printre suferințele lui trupești, ar fi fost o răsplată binemeritată pentru Mihai să se bucure de concretizarea muncii lui sub forma acestor volume, așa cum, de altfel, și-a dorit. A revenit familiei și prietenilor lui datoria de a-i onora osteneala și de-ai împlini doleanța.
Motivația scrierii acestei lucrări îi aparține direct autorului, preluată din cuvântul introductiv: „Baptiștii români nu s-au vădit prea harnici în scrierea propriei lor istorii, un demers care în mod normal ar trebui efectuat în fiecare generație. Pierdem mult pe plan identitar pentru faptul că nu ne cunoaștem cu adevărat rădăcinile, cum a ajuns credința baptistă pe aceste meleaguri, cine au fost pionierii mișcării baptiste și care au fost valorile și practicile lor fundamentale”. Mihai Ciucă era convins că scrierea istoriei baptiștilor români trebuie recuperată în fiecare generație de dragul reînnoirii ei, întrucât orice comunitate creștină este, în principiu, și o comunitate a memoriei. Mihai a scris cu gândul la membrii comunității baptiste din care făcea și el parte, de aceea a ales o abordare „accesibilă unui segment mai larg, care să poată fi lecturată relativ ușor, fără a speria printr-un conținut prea tehnic.”
Cele trei volume, împărțite într-o mare măsură conform cerinței scrise a autorului, acoperă primele decade ale mișcării baptiste, prezentă încă din partea a doua a secolului al XIX-lea pe teritoriul actual al României. Fără să-i scape nimic esențial unui astfel de demers, Mihai Ciucă analizează atent principalele personalități ale mișcării, momentele istorice determinante, luptele din interiorul și din afara comunităților locale, zonele geografice unde s-a răspândit mișcarea, sprijinul baptiștilor din afară, disputele teologice etc. Cu toate că Mihai nu avea o pregătire de specialitate în studii istorice, acest aspect nu se simte deloc. A scris de parcă toată viața a fost un cercetător al istoriei Bisericii. Trei studii istorice publicate de Mihai Ciucă în timpul vieții arată același stil minuțios, sigur și plăcut, un fel de preambul pentru ce va urma în proiectul major „Baptiștii din România: Pionierii”; este vorba de: „Baptiștii din Brăila. Un veac de mărturie: 1918-2018” (Cluj-Napoca: Risoprint, 2017), „Istoria baptiștilor brăileni în imagini, date și documente” (Cluj-Napoca: Risoprint, 2018) și „Pe urmele lui Robert Murray M'Cheyne: Istoricul Misiunii Scoțiene pentru evreii din Iași” (Oradea: Ratio et Revelatio, 2020).
O citire riguroasă arată acuratețea și valoarea informațiilor istorice strânse cu pasiune și redactate la nivel academic. Aproape orice referință din text trimite la surse precise, grupate și oferite cititorului în ultimul volum din cele trei proiectate de editură. Acolo unde se impuneau explicații pe larg sau informații în plus, găsim o mulțime de note de subsol și paragrafe edificatoare, bogate în detalii complementare. Impresionează, de asemenea, familiaritatea autorului cu metodologia cercetării istorice, cu dezbaterile doctrinare și cu mișcările politice sau condițiile sociale din perioadele istorice vizate.
Suntem convinși că cititorii și cercetătorii vor descoperi în opera lui Mihai Ciucă un exercițiu valoros de teologie istorică, care poate oferi un cadru pertinent de a privi înapoi și a recunoaște distinctivele clasice ale comunității de credință baptistă, împreună cu propunerile inovatoare ale teologiei baptiste pentru viața Bisericii.
In memoriam Mihai Ciucă! Soli Deo Gloria!
Cuvânt-înainte
„Istoria creștină este narațiunea transformărilor succesive ale credinței creștine, în urma translatării sale printr-o serie de cadre culturale diverse.” Baptiștii români nu s-au vădit prea harnici în scrierea propriei lor istorii, un demers care în mod normal ar trebui efectuat în fiecare generație. Pierdem mult pe plan identitar pentru faptul că nu ne cunoaștem cu adevărat rădăcinile, cum a ajuns credința baptistă pe aceste meleaguri, cine au fost pionierii mișcării baptiste și care au fost valorile și practicile lor fundamentale. În ultimul secol am împrumutat, adesea prea ușor, învățături sau practici, nu întotdeauna cele mai fericite, care ne-au îndepărtat de identitatea părinților fondatori și ne-au înstrăinat pe unii de alții. Sigur, există circumstanțe atenuante, cum ar fi persecuțiile atroce din perioada interbelică, acea încremenire în proiect din epoca dictaturii comuniste, sau atitudinea laxă față de generoșii parteneri din Vest, care ne-au invadat după Revoluție. Lucrarea de față vine în urma multor ani de studiu și documentare, timp în care au fost abordate multe izvoare istorice primare și secundare, dintre care o parte semnificativă nu au fost valorificate până în prezent de istoricii baptismului românesc. Acolo unde se întâlnesc date și informații care diferă de lucrările majore publicate până acum, explicația rezidă în aceste surse noi. Pe măsura deschiderii arhivelor și a digitalizării multor documente vechi, neintrate încă în atenția istoriografilor, cu siguranță vor mai fi surprize.
O concluzie importantă la care am ajuns, în opoziție de fază cu tradiția istoriografică baptistă est-europeană, este cea referitoare la originea mișcării baptiste. Lăsând la o parte fantezista teorie succesionistă, asemenea majorității istoricilor baptiști din Occident, consider că nu există argumente suficiente care să confirme că baptismul își are rădăcinile, istoric vorbind, în mișcarea anabaptistă. Aceasta din urmă diferă radical în ADN-ul eclesiologic, în ciuda existenței unor particularități și practici comune. Din punct de vedere istoric, mai corect ar fi de postulat că mișcarea baptistă își are rădăcinile în biserica anglicană, așa cum teologul român de la Fuller, Eugen Matei, afirmă că „sub raport istoric, baptiștii provin din mișcarea separatistă din Anglia”. Deși au existat anumite legături între baptiști și anabaptiști pe continentul european, Matei insistă că „nu se poate dovedi o legătură organică între cele două grupări”.
În același timp, cu toate că este ancorată în Reforma Protestantă, mișcarea baptistă diferă semnificativ de principalele produse ale acesteia, biserica luterană și biserica reformată. Dacă Luther și Calvin au dorit să elibereze biserica de un complex de ritualuri, tradiții și practici ne-sustenabile biblic, fondatorii mișcării baptiste au dorit reinventarea bisericii, prin adoptarea unui model cât mai apropiat de acela din vremurile apostolice. În termeni tehnici vorbind, nu a fost vorba de aplicarea unui update, ci de un start over. Semnificativ în această direcție a fost faptul că, înainte de a se re-boteza, John Smyth, Thomas Helwys și ceilalți pionieri ai baptismului au dizolvat biserica din care făceau parte. O argumentare mai elaborată privind aceste lucruri urmează în primul capitol.
Emergența mișcării baptiste a surprins teritoriile locuite de români la intersecția celor trei mari imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist. O analiză la doar ce înseamnă azi România este reducționistă, păguboasă, deformatoare și mistificatoare, un demers holist necesitând abordarea scenei de ansamblu, chiar dacă, aparent, pare a fi o îndepărtare de tema principală.
În procesul de elaborare al acestei lucrări am fost ajutat mult să-mi clarific premisele și direcția cercetării de lucrările câtorva istorici reputați. Albert J. Wardin jr m-a ajutat să înțeleg modul în care baptismul de pe meleagurile locuite de români este ancorat în mișcarea baptistă continentală, inițiată în 1834 la Hamburg de Johann Gerhard Oncken. Mai mult, Wardin jr afirmă că centura biblică baptistă a Europei de astăzi este formată de baptiștii din Ungaria, România, Moldova, Ucraina și Rusia. Această perspectivă face mai ușor de înțeles apariția și răspândirea inițială a baptismului pe aceste meleaguri, întrucât pionierii mișcării au fost mobili de-a lungul acestui coridor și nu au fost focalizați pe o regiune, pe o etnie sau pe o țară. Totodată, a existat o colaborare extrem de strânsă între pionierii care au activat pe această centură biblică baptistă.
Este greu de înțeles de ce baptiștii români au fost reticenți la capitolul scrierii propriei lor istorii. Alexa Popovici și-a elaborat până în anul 1962 primele două volume ale lucrării sale monumentale. Acestea au văzut lumina tiparului în America abia în 1980. Al treilea volum a fost finalizat acum 25 de ani, în 1994, fiind tipărit împreună cu versiunea ușor revizuită a celorlalte două, în 2007. La rândul său, Ioan Bunaciu a publicat în 1981, în contextul limitărilor și constrângerilor bine cunoscute, lucrarea de mai mică anvergură intitulată Istoria răspândirii credinței baptiste în România. Aceasta nu oferă o perspectivă holistă, ci una divizată pe județe. De același neajuns suferă și lucrarea sa mai amplă, apărută în anul 2006, Istoria Bisericilor Baptiste din România, un compendiu grupând monografii prescurtate ale fiecărei biserici în parte, selectate după Comunitatea regională de care aparțin și după județul în care se află, într-o prezentare alfabetică. De mare folos sunt și scrierile istoricilor baptiști maghiari, cu toate că sunt foarte concise. Sigur, au apărut și alte lucrări care abordează diverse aspecte particulare ale istoriei baptiste, dar este de neînțeles absența preocupării pentru propria istorie, atât a Uniunii Baptiste, cât și a celor două instituții superioare de învățământ operate de baptiști, la București și Oradea. Baptiștii din Ungaria, cu un potențial uman mult inferior, au fost și sunt mult mai harnici cu salvarea și promovarea istoriei lor.
Când ai sursele în față, realizezi că scrierea istoriei baptiste a fost prea mult afectată de morbul naționalismului. Mulți dintre baptiștii istorici maghiari au tendința de a minimaliza rolul jucat de baptiștii germani în lansarea și dezvoltarea mișcării baptiste din Ungaria de până la Trianon. Similar, istoricii baptiști români au acordat doar o mică atenție baptiștilor germani. După Trianon, devine vizibilă alienarea dintre baptiștii români și maghiari, care anterior lucraseră împreună în armonie. Acuzând că baptismul e o unealtă maghiară care țintește întru deznaționalizarea românilor, episcopul Comșa din Arad a reușit, din păcate, înstrăinarea celor două grupări. Evident că narațiunea istorică a urmat acest curent, baptiștii români aproape ignorând ceea ce datorau maghiarilor în lansarea mișcării. Intenționat sau nu, principalii noștri istorici au fost zgârciți cu detalii privind lucrători care au contribuit semnificativ la lansarea mișcării baptiste române, precum János Lajos, Pavel Bandur, Imre Erdős sau Ferenc Kiss, ca să amintim doar de câțiva.
n ce privește abordarea temei, avizat de posibilele derapaje subiectiviste sau hagiografice, am încercat să mă ghidez după reputatul istoric baptist, Barrington R. White, care a trasat principiile de acțiune ale unui istoric baptist integru, chemat să discearnă și să prezinte adevărul, fără partizanat, fără prejudecăți și fără distorsiuni denominaționale.
În altă ordine de idei, conform profesorului de istorie baptistă Toivo Pilli, răspunsul la întrebarea „De ce baptiștii est-europeni trebuie să-și cerceteze istoria?” nu este de la sine înțeles. Adesea e mai ușor să eviți confruntarea cu trecutul, mai ales când acesta conține presiuni ateiste, experiențe dramatice în viața personală sau a bisericii, cât și compromisuri etice dureroase. Făcând apel la o idee atotprezentă în lucrarea reputatului teolog est-european, Miroslav Volf, The End of Memory: Remembering Rightly in a Violent World (Eerdmans, 2006), Pilli afirmă că problema rememorării acurate a trecutului, cu o atitudine reconciliantă corectă, este mai complexă decât pare la prima vedere. În acest sens, istoricul finlandez oferă patru argumente majore, care ar trebui să stea la baza cercetării și scrierii istoriei confesionale în spațiul estic.
(1) Narativa istorică ajută la transmiterea tiparelor integrale ale practicilor și convingerilor de la o generație la alta, jucând un rol important în dezvoltarea identității. Pe lângă dimensiunea universală, identitatea baptistă are și o dimensiune sau o amprentă locală, specifică. Pentru o comunitate de credință, este foarte importantă cunoașterea parcursului din trecut. Reflecția asupra acestuia ne ajută să definim mai clar cine suntem și de unde venim. Având în vedere că în trecutul nu prea îndepărtat, păstrarea oricărei evidențe scrise era periculoasă și faptul că multe arhive ale bisericilor au fost distruse sub regimurile totalitare, recuperarea atentă a istoriei este o datorie atât față de înaintași, cât și față de generațiile prezente și viitoare.
(2) Scrierea istoriei este un exercițiu de reconciliere. Este incorectă portretizarea liderilor baptiști din vremea regimului comunist drept trădători sau iude, când nimeni nu poate afirma că nu a fost obligat să accepte compromisuri și limitări. În același timp, nu e sănătoasă nici simpla întoarcere a paginii și uitarea acelor vremuri, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pilli atrage atenția asupra capcanei în care atât de mulți români deja au căzut, de a-i demoniza pe oponenții ideologici sau spirituali, ori pe cei frânți de sistem, în loc de a-i trata cu iubire, conform cerinței cristice. După cum afirmă și Miroslav Volf, rememorarea poate fi o parte a răscumpărării și reconcilierii, un remediu contra urii, dar, de asemenea, poate fi și o formă de răzbunare. În consecință, istoria trebuie scrisă cu onestitate, dar istoricul nu trebuie să se considere emitentul judecății divine.
(3) Scrierea istoriei baptiste este un exercițiu de spiritualitate creștină. Studiul acesteia demonstrează caracterul istoric al credinței, oferind o perspectivă asupra interpretării Scripturii, fiind și un laborator pentru examinarea interacțiunii dintre biserică și cultura înconjurătoare. Este un alt mod de a prezenta faptul că Dumnezeu susține biserica, în ciuda unor pași greșiți destul de frecvenți. În contextul unei culturi caracterizate de fragmentare, spiritualitatea poate deveni ușor o afacere privată. Însă conștientizarea caracterului istoric al credinței contrabalansează pericolul individualismului care sabotează biserica, întărind aspectul comunitar al credinței. În același timp, există nenumărate lecții pe care trecutul le poate preda generației actuale sau generațiilor viitoare. Cum ar fi, de pildă, focalizarea pe evanghelizare și misiune, sau trăirea victorioasă, ori falimentară, în vremuri de persecuție și întuneric.
(4) Scrierea istoriei baptiste locale este o contribuție datorată istoriografiei globale. Mai ales după cincizeci de ani de ateism și totalitarism, baptiștii au datoria de a scrie paginile rămase albe datorită contextului negativ și a lipsei de libertate, oferind posibilitatea de a fi cunoscuți în mod onest și nedistorsionat atât de societate, cât și pe plan extern. În mod categoric, comunitatea evanghelică globală poate fi îmbogățită prin cunoașterea istoriei baptiștilor români.
Forma finală a acestei lucrări i-o datorez cumva lui Umberto Eco. Revizitând una dintre lucrările sale, m-am decis să schimb substanțial manuscrisul, deși era într-o fază destul de avansată. Eco insistă că, la momentul redactării, prima întrebare de clarificat este „cui mă adresez?” Astfel am urmărit să elaborez lucrarea păstrând cât se poate un caracter narativ. Din acest punct de vedere, am renunțat uneori la a descrie modul cum am ajuns la concluziile mele, pentru a ușura lectura. Sigur, am inclus sursele, o bibliografie consistentă, un index de persoane și unul de localități, indispensabile unei lucrări redactate în ziua de azi. Scopul acestei abordări este acela de a oferi o carte accesibilă unui segment mai larg, care să poată fi lecturată relativ ușor, fără a speria printr-un conținut prea tehnic.
După cum se poate observa, prezenta lucrare este una de mare amploare, un adevărat „dinozaur istoriografic”, cum l-ar numi istoricul britanic, Brian Stanley. De mare folos mi-a fost acel „making of” oferit de el, anume dezvăluirile din spatele scenei producerii uneia dintre lucrările sale cele mai importante. Într-o epocă când studiile au o abordare primordială suplă, orientate antropologic, sociocultural și relațional, prea puțin interes a mai rămas pe o cercetare unilateral confesională. Doar că aceasta umple un gol care ar fi trebuit de mult rezolvat, fiindcă tema originii mișcării baptiste pe aceste meleaguri nu a fost încă tratată corespunzător. Centrul de greutate al lucrării se află în secolul al XIX-lea, iar narațiunea conține o prezentare echilibrată a dezvoltării mișcării baptiste, pe fiecare etnie.
Ca autor baptist, am încercat din răsputeri să evit un stil encomiastic, în care este foarte lesne de alunecat. Criticii pot evalua cât am reușit. La fel, am încercat să păstrez o obiectivitate academică în problemele mai sensibile. Fiind un cercetător independent, lucrarea nefiind patronizată de vreun for confesional, am beneficiat de lipsa oricărei cenzuri confesionale. M-am ferit totuși de ispita de a emite judecăți, dând prioritate informațiilor.
Sigur că ar fi fost posibilă o versiune mai concisă, dar lucrarea e intenționată ca o resursă care poate lansa noi direcții de cercetare. Cum răspândirea credinței baptiste până la 1920 s-a făcut cu preponderență în mediul rural, acele biserici fondate în această perioadă de timp beneficiază de o monografie care prezintă evoluția lucrării până în ziua de azi. Pentru urbanul mare, monografiile se opresc la fondarea Uniunii Baptiste, dar un eventual volum viitor ar putea trata „cucerirea” orașelor și mutarea centrului de greutate de pe rural pe urban. Rămâne de văzut dacă vom mai avea zile și energie pentru un asemenea demers.
Cercetările mele n-ar fi fost posibile fără un ajutor inestimabil primit din partea multor persoane, care au avut amabilitatea să-mi pună la dispoziție informații, cărți, articole, documente, fotografii, colecții ale unor publicații etc. Mă tem că nu-i pot lista pe toți, dar nu aș vrea să-i omit pe Adolf Novak, ultimul pastor al baptiștilor germani din București, †Petru Popovici, dr. Dănuț Mănăstireanu, Caius Obeadă, Aurel Gacea, Karin Wood-Lamont, fiica ultimului pastor baptist german din Cataloi, Roland Fleischer, nepotul pastorului bisericii germane din București, Johannes Fleischer, dr. Otniel Bunaciu, dr. Marius Silveșan, dr. Johannes Dyck, †Herbert Klukas, George Dimitrov, Hans Issler, nepotul pastorului Martin Issler din Cataloi, dr. Sharyl Corrado, dr. Martin Rothkegel, dr. George Alex Kish, Andrew Barett-Bettcher, urmaș direct al unor baptiști germani din Cataloi, dr. Paul Mojzes, dr. Teodor Oprenov, dr. Ákos Bukovszky, Octavian Fîșcu, dr. Octavian Baban, dr. Iemima Ploscariu, Manu Rusu, dr. Romică Ștefănuț, dr. Ovidiu Bulzan, Ovidiu Ghiță, Liviu Horvath, Kelemen Sandor Tomi, dr. Emanuel Conțac, Tiberiu Ciortuz, Drd. Iosua Faur, Daniel Stoica, Silke Neurether, descendentă a lui Jacob Klundt, Alin Cristea, Cătălin Chiciudean și Erika Sezonov. Nu pot să nu-l amintesc pe Vasile Bel, neobositul căutător de comori ale istoriei baptiste, disponibil la orice oră cu zâmbetul pe buze, doritor să ajute și să trimită informația necesară.
Nu în ultimul rând aș vrea să amintesc câteva persoane care mi-au oferit un ajutor inestimabil. Este vorba de Ludmila Rumu și de mama mea, Eufrosina Ciucă, care mi-au tradus multe scrisori și documente vechi din limba rusă, respectiv de dr. Mihaela Bucin, pentru feedbackul prețios și încurajările constante pe care mi le-a oferit, pe lângă numeroase traduceri și asistență privitor la diverse scrieri în limba maghiară. Familia mea a stat lângă mine cu multă lepădare de sine de-a lungul acestui proiect faraonic și aparent interminabil. Recunosc însă cu smerenie, dar și încurajare, că doar Providența divină m-a susținut, m-a energizat și m-a călăuzit.
Introducere
Avându-și geneza spre finele primului secol al Reformei, baptiștii sunt recunoscuți în Vest ca una dintre principalele confesiuni protestante la nivel mondial. Această amprentă identitară nu este pusă la îndoială de istorici, sau de teologi, și nici de reprezentanții altor ramuri protestante. Cu toate acestea, baptiștii nu pot fi încadrați la Reforma magisterială, și nici în dreptul Reformei radicale. Apărând pe scenă la începutul secolului al XVII-lea, pe când Reforma era deja bine conturată, baptiștii moștenesc doctrine și practici fundamentale din ambele ramuri ale acesteia. Această plasare în afara celor două direcții ale Reformei a generat și generează în continuare o ușoară nesiguranță privind apartenența la protestantism. Așa se explică faptul că, la întrebarea dacă baptiștii sunt protestanți, longevivul secretar general al Federației Baptiste Europene, pastorul Tony Peck, răspunde „și da, și nu” sau „da, dar…”. Pentru alții, cum ar fi teologul Timothy George, tradiția baptistă își are în mod indubitabil rădăcinile atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere doctrinar, în Reforma Protestantă. Pentru el, diferențele sunt neglijabile în comparație cu semnificativul bagaj comun. De la Luther, baptiștii au preluat învățătura despre dragostea lui Dumnezeu și despre preoția tuturor credincioșilor. De la Calvin, au preluat perspectiva acestuia asupra suveranității lui Dumnezeu, a harului divin, precum și sacramentele. De la Zwingli, baptiștii au moștenit poziția sa asupra autorității Scripturii, cât și cea privind simplitatea închinării. Cartea lui Thomas Cranmer, The Book of Common Prayer [Cartea de rugăciune comună], a influențat direct și indirect serviciile de închinare baptiste. Botezul credinței, asumat voluntar și conștient, devotamentul față de biserica locală și atașamentul față de libertatea religioasă au venit de la anabaptiști. Fără pretenția de a epuiza inventarierea, se poate observa că cele mai distinctive practici și doctrine baptiste sunt ancorate în Reforma Protestantă. Mai pe scurt, un alt reputat istoric evanghelic, David Bebbington, afirmă că „baptiștii sunt moștenitorii Reformei, mișcării puritane și separatismului anglican”.
În altă ordine de idei, baptiștii n-au fost niște beneficiari sterili ai reformatorilor, contribuția lor a îmbogățit semnificativ întreaga creștinătate și chiar societatea umană. Britanicul William Carey (1761-1834) și americanul Adoniram Judson (1788-1850) sunt considerați părinții misiunii moderne. Alături de alte confesiuni protestante, baptiștii au fost printre promotorii înființării societăților biblice. Acestea au tradus Scriptura în foarte multe limbi, multiplicând-o și distribuind-o pe toate meridianele. În august 1846, printre fondatorii Alianței Evanghelice s-au numărat liderii baptiștilor germani și britanici. Pretutindeni în lume, baptiștii s-au remarcat atât ca promotori ai libertății religioase, cât și ai principiului separării bisericii de stat. Prima administrație umană care a promulgat libertatea de conștiință și religie, precum și separarea bisericii de stat, a fost colonia Rhode-Island, fondată în 1636 de către baptistul Roger Williams (1603-1683). Valorile acestea au fost însușite de părinții fondatori ai SUA, stând la baza uluitoarei dezvoltări a națiunii americane. Predicile lui Charles H. Spurgeon (1834-1892), supranumit „prințul predicatorilor”, au fost traduse, tipărite și distribuite în tot arealul protestant, fiind citite până și la amvoanele bisericilor luteranilor germani din izolatele lor colonii din Rusia țaristă. Pastorul Martin Luther King jr (1929-1968) a fost campionul luptei contra discriminării rasiale. Considerat cel mai mare evanghelist de la apostolul Pavel, Billy Graham (1918-2018) a fost nominalizat de Gallup an de an, vreme de jumătate de secol, printre cei mai admirați zece oameni ai planetei. Începând cu Harry S. Truman (1884-1972), toți președinții SUA i-au căutat frecvent sfatul. Mulți alți credincioși baptiști au fost vârfuri în domeniile lor de activitate. Amintim pe industriașul și filantropul american John D. Rockefeller (1839-1937), pe omul de afaceri James Cash Penney jr (1875-1971), fondatorul lanțului de magazine J. C. Penney, pe premierul britanic David Lloyd George (1863-1945), sau pe președinții americani Harry S. Truman (1884-1972), Jimmy Carter și Bill Clinton.
Spre deosebire de confrații lor din alte părți ale lumii, baptiștii români nu s-au bucurat prea mult de toleranță și acceptare, în cea mai mare parte a celor peste 160 de ani de prezență pe aceste meleaguri. Au fost considerați mereu un element alogen, bănuiți a fi promotori ai unor interese străine, chiar antiromânești. În acest context, au fost clasificați și etichetați de la „sectanți” și până la „neoprotestanți”. Identități false, nerecunoscute pe plan mondial și generatoare de confuzie. Nu cunoaștem care a fost rațiunea inventării categoriei „neoprotestanților”, în care adesea sunt îngrămădite, din ignoranță sau rea voință, grupări religioase care sunt foarte departe istoric și doctrinar de Reforma Protestantă. Nu e de mirare că termenul neoprotestant a ajuns a fi folosit, cel mai adesea, în sens peiorativ. Cei mai mulți baptiști români refuză a și-l asuma, considerându-se în mod just drept o parte a familiei sau mișcării evanghelice din arealul protestant. În fața discriminărilor și intoleranței, baptiștii români au răspuns întorcând obrazul, uzitând însă de mijloacele legale pentru a dobândi recunoașterea drepturilor cuvenite. La locul lor de activitate au fost recunoscuți pentru conștiinciozitatea cu care își vedeau de treabă, pentru standardele etice înalte și pentru necompromiterea valorilor morale. Cei care i-au privit de aproape au putut observa pasiunea lor pentru studierea Scripturii, pentru vestirea Evangheliei, pentru valoarea dată educației creștine și pentru spiritul de compasiune față de cei aflați în nevoie.
Revoluția din 1989 a adus libertatea așteptată îndelung de baptiști. În ciuda unor sincope, situația s-a îmbunătățit semnificativ, în pas cu progresul democratic și în armonie cu aspirațiile euroatlantice ale României. Există semnale pozitive și cooperarea interconfesională a devenit promițătoare. Milităm pentru o conlucrare pașnică cu toate confesiunile atât pentru ajustarea mentalităților, cât și pentru eliminarea prejudecăților, a stereotipurilor și a tarelor intolerante ale trecutului. Pentru aceasta este important să ne prezentăm cine suntem cu adevărat.
CAPITOLUL I. Progresia mișcării baptiste spre meleagurile românești
Cine sunt baptiștii?
Deși prima biserică baptistă din lume a fost fondată la Amsterdam în 1609, de către un grup de separatiști englezi conduși de John Smyth (1570-1612), credința baptistă a început practic să se dezvolte în comunități izolate din Anglia, de unde a ajuns prin emigrarea unor credincioși în America. Cine au fost însă primii baptiști?
Încă din secolul al XVI-lea, Biserica Angliei a fost confruntată cu nemulțumirile unui segment semnificativ de oameni ai bisericii. Nemulțumiți de starea spirituală confesională, aceștia militau pentru introducerea unor schimbări cu scopul de a purifica biserica și de a desăvârși Reforma. De prin 1565, aceștia au fost cunoscuți sub numele de puritani. Printre nemulțumirile lor se aflau perpetuarea unor practici asociate cu catolicismul, controlul politic al bisericii, declinul moral și spiritual al clerului, precum și lipsa accentului pe pietatea personală și congregațională. Aspirațiile lor au întâmpinat o rezistență semnificativă, inclusiv din partea reginei Elisabeta I, care a domnit între 1558-1603. Motiv pentru care, de la mijlocul acelui secol, o seamă de lideri creștini au început să promoveze ideea separării de biserica oficială. Aceștia doreau formarea unor congregații autonome, alcătuite din creștini care să adere voluntar la un anumit set de valori. Mișcarea în sine a fost neomogenă, unii dorind doar purificarea închinării și doctrinelor bisericii, în timp ce alții deveniseră convinși că biserica nu poate propăși decât dacă este complet separată de stat.
Un rol important în consolidarea mișcării separatiste l-a avut Robert Browne (cca 1550-1633). Provenind dintr-o familie de vază, pe când studia la Cambridge sub influența lui Thomas Cartwright (cca 1535-1603), Browne a început să dezvolte convingerea că fiecare congregație are atât dreptul, cât și îndatorirea de a-și alege propriii slujitori duhovnicești. Până în 1581, el s-a convins de nevoia formării unor biserici plasate în afara jurisdicției Bisericii Anglicane. Ca urmare, a înființat personal o biserică separatistă la Norwich, în Norfolk. Confruntată cu mari persecuții, întreaga congregație a fost nevoită să emigreze în Olanda. Acolo, Browne a publicat în 1582 două lucrări care au devenit deschizătoare de drum pentru toți separatiștii englezi: A Treatise of Reformation without Tarrying for any; and of the Wickedness of those Preachers which will not reform till the Magistrate command or compel them [Un tratat de reformare fără de zăbavă; și despre stricăciunea acelor predicatori care nu vor introduce reforme fără a li se cere sau a fi obligați de către magistrat] și A Book which Sheweth the Life and Manners of all True Christians [O carte care prezintă viața și practicile adevăraților creștini]. În cele două lucrări, printre altele, Browne a arătat că biserica este o comunitate formată din credincioși legați de Hristos prin legământ; a definit autonomia congregațională și a trasat clar principiul separației dintre stat și biserică. El a definit biserica locală drept o „adunare voluntară” a credincioșilor care aleg să trăiască sub cârmuirea lui Isus Hristos, conform preceptelor prezentate în Scriptură. Deși Browne a bătut ulterior în retragere și s-a întors în Anglia, unde a devenit cleric anglican, ideile sale au fost preluate de alți trei lideri separatiști: John Greenwood (1556-1593), Henry Barrowe (cca 1550-1593) și John Penry (1559-1593). Toți trei au fost spânzurați în 1593, din acest motiv. Execuția lor nu a făcut altceva decât să determine pe tot mai mulți credincioși să se separe de biserica oficială.
Primele congregații separatiste au apărut în Londra, Kent și Essex, reunind până la șaizeci de membri fiecare. În cadrul acestora exista o mare diversitate, mișcarea fiind neomogenă. Într-unele existau dispute doctrinare, în mod special legate de calvinism. Aceasta fiindcă cei mai mulți respingeau doctrina predestinării, anticipând poziția lui Jacob Arminius (1560-1609). Alții dezbăteau aspecte legate de formă și proceduri, precum ar fi poziția la rugăciune, în picioare sau pe genunchi, cu capul acoperit sau descoperit etc. Întrunirile separatiștilor erau secrete, întrucât autoritățile civile și eclesiastice doreau suprimarea lor. Mulți lideri au sfârșit prin a fi întemnițați, dar mișcarea nu a putut fi eradicată. Din cauza persecuțiilor, o parte dintre separatiști s-au mutat în Olanda. Unii doar pentru o vreme, însă alții au emigrat ulterior în America. În ciuda unor slăbiciuni și erori, separatiștii au luat Biblia în serios, dorind a-și trăi viața în conformitate cu învățăturile acesteia. Ei insistau pentru o biserică de tipul unei „adunări a sfinților”, care să fie formată din oameni care trecuseră prin experiența unei convertiri personale. Această biserică practica un mod de închinare simplu și beneficia de o guvernare congregațională sau prezbiteriană. Baptiștii au preluat aceste principii de la separatiști, adăugându-le câteva trăsături definitorii. Anume, botezul credinței, oficiat doar unei persoane capabile să decidă pentru ea însăși, accentul pus pe libertatea religioasă, precum și separarea bisericii de stat. Deși au fost voci care au susținut posibilitatea ca separatiștii englezi să se fi inspirat de la anabaptiștiiii în evoluția lor, Barrington R. White (1934-2016), considerat de Malcolm Yarnell drept cel mai important istoric al sfârșitului de secol XX, privind geneza mișcării baptiste, neagă cu desăvârșire această posibilitate, considerând-o drept o pură speculație, lipsită de orice probă. La rândul său, reputatul istoric contemporan, David Bebbington, oferă o analiză profundă a acestui subiect, ajungând la concluzia clară că nu a existat vreo influență anabaptistă în lansarea baptiștilor generali, nici în a celor particulari.
Absolvent al Christ's College din cadrul Universității Cambridge, unde a obținut și titlul de Master în 1593, John Smyth (cca 1570-1612) a fost ordinat ca pastor anglican în 1594, de episcopul Wickham de Lincoln. Fiind de origine modestă, a trebuit să slujească ca valet altor studenți și profesori, pentru a-și putea face studiile. Inițial un puritan moderat, Smyth a început să aibă probleme după 1603, datorită adoptării unei poziții critice față de biserica oficială, fiind chiar închis de câteva ori din acest motiv. În 1606 s-a asociat unui grup de separatiști din Gainsborough, printre care era și Thomas Helwys (1550-1616). De remarcat că, la acea oră, printre separatiștii englezi se aflau și alți pastori anglicani, cât și un număr de nobili. Dar cei mai mulți erau oameni de rând, însă cu o bună educație, doar 2% dintre ei fiind analfabeți. Acesta era un procent extrem de mic, comparativ cu cel al societății. Fiind vorba de oameni educați și cu convingeri puternice, capabili să-i influențeze și pe alții, nu-i de mirare că autoritățile căutau să-i reducă la tăcere. Din cauza persecuțiilor, întreaga congregație s-a refugiat la Amsterdam, în 1607/1608. Aici s-au conectat cu un alt grup de separatiști englezi, sosiți anterior. Nimic nu părea să indice că acești proscriși, refugiați pe un teritoriu străin, aveau să scrie istorie. Fiindcă Smyth considera că pastorii, învățătorii și prezbiterii nu se deosebeau între ei, susținând pluralitatea conducerii, la scurt timp s-a produs o ruptură, un grup mare plecând la Leiden sub conducerea lui John Robinson. O parte dintre aceștia s-au îmbarcat în 1620 din Plymouth, pe vasul Mayflower, fiind cunoscuți drept Pilgrim Fathers. Ajunși în Lumea Nouă, au format prima colonie permanentă din New England. În schimb, grupul condus de Smyth și Helwys a format în Amsterdam una dintre multele biserici separatiste ale englezilor din exil. Aceasta își clarifica pozițiile doctrinare pe baza unor tractate publicate de Smyth. Principles and Inferences Concerning the Visible Church [Principii și implicații privind Biserica vizibilă], respectiv The Differences of the Churches of the Separation [Deosebirile dintre bisericile separatiste] marchează tranziția de la orientarea puritană și calvinistă, cu accent semnificativ asupra Vechiului Testament, către Noul Testament, care, după Smyth, furnizează singur liniile călăuzitoare pentru „administrarea Legământului, de la moartea lui Hristos și până acum”. Pentru el, doar Noul Testament oferă criteriile valide care determină natura bisericii, justificându-și astfel ruptura de Biserica Anglicană, cât și diferențele față de ceilalți separatiști. El a tratat punctual liturghia, închinarea, rolul și menirea slujitorilor, cât și susținerea financiară a bisericii. Până în 1609, Smyth a dezvoltat convingerea că botezul lor nu era valid, fiindcă fusese oficiat pe când nu erau credincioși. În acel an, a scris un tractat virulent, intitulat The Character of the Beast or The False Constitution of the Church [Caracterul fiarei sau falsa constituție a bisericii]. În acesta demasca pedo-baptismul drept una dintre cele mai pernicioase practici ale Bisericii Anglicane. Datorită invalidității botezului, el considera că nici biserica lor nu putea fi validă. Astfel a dizolvat biserica, după care s-a botezat pe sine însuși. Apoi i-a botezat pe alți aproximativ patruzeci de separatiști, inclusiv pe Helwys. Acest botez al primilor baptiști a fost oficiat prin stropire. Așa a luat ființă prima biserică baptistă din lume.
Deși unii istorici sunt în dubiu dacă Smyth și adepții săi au fost influențați în adoptarea botezului credinței de cercurile anabaptiste menonite din Olanda, B. R White este categoric, demonstrând că Smyth a ajuns la concluziile sale baptiste prin logica separatiștilor, fără împrumuturi exterioare. Dacă există similitudini, arată White, acestea se datorează faptului că cele două grupări au făcut apel la aceeași autoritate biblică, au utilizat aceeași lentilă hermeneutică și au ajuns la aceleași concluzii. Cert este că ei nu au avut intenția de a deveni anabaptiști sau menoniți, nici nu s-au amestecat cu aceștia, deși coexistau în același oraș. În ciuda elementului comun al botezului adulților, între cele două grupări existau foarte multe diferențe majore atât de doctrină, de eclesiologie, cât și de practică cultică. Vestea re-botezării grupului de separatiști a stârnit stupoare, revoltă și critici acerbe în tot spectrul protestant evanghelic, de la metodiști la ceilalți separatiști. Apărându-se, Smyth a afirmat că lipsa unei biserici adevărate a impus acel act radical al auto-botezului, pentru a putea pune o fundație corectă noii biserici. Istoricul baptist William Roscoe Estep (1920-2000), o somitate în domeniul anabaptist, arată că auto-botezul avea deja precedent istoric la acea oră, iar faptul că Smyth nu a apelat la menoniți pentru a fi botezat dovedește clar că el nu voia să fie asociat cu aceștia. Speriat totuși de amploarea reacțiilor și devenind nesigur pe poziție, începând cu februarie 1610, Smyth a dat înapoi, considerând că a greșit grăbindu-se cu botezul. El și o parte dintre adepții săi...
Citește și